Invitaţi şi călătoriile lor
Propuneri de vacanţă
by Alin Totorean

Maroc - Medina din Fes

           Am ajuns în Fes – inima simbolică a Marocului, unul dintre vechile sale oraşe imperiale.
           Principalul punct de interes de aici este medina, ce reprezintă partea veche a oraşului. Este un fel de Sighişoara marocană, unul dintre cele mai vechi spaţii medievale din lume locuite şi în prezent, un loc inclus în Patrimoniul Mondial. Totul se întinde pe vreo trei km pătraţi, localnicii lăudându-se că aici există un labirint de 9000 de străduţe. Ziduri impunătoare înconjoară locuinţe, bazaruri şi ateliere meşteşugăreşti, prăvălioare şi mici restaurante, moschei şi mederse – colegii teologice. În toate broşurile se recomandă să apelezi la ajutorul unui ghid, pentru a te descurca în tot acest păienjeniş, dar eu am preferat să descopăr totul pe îndelete, de unul singur.

deschide

FES - puţină istorie...

           În anul 789, Idriss I – cel care a fondat prima dinastie imperială marocană – a decis că Volubilisul este prea mic şi a trasat liniile unei noi capitale. A murit însă înainte ca planul să fie măcar început, totul rămânând în seama fiului său – Idriss al II-lea. Acesta a creat noua aşezare Fes el-Aliya pe locul unei mici localităţi berbere – un spaţiu între dealuri, într-o zonă tăiată de trei cursuri de apă şi cu o serie de izvoare în preajmă.
           După anul 808, pe parcursul unui deceniu, au ajuns aici din Cordoba peste 8000 de familii de refugiaţi. Ceva mai târziu, tot în Fes s-au stabilit şi alţii veniţi din Tunisia. Aceste două entităţi şi-au format districte separate înconjurate de ziduri, fiind conduse de emiri diferiţi, sângele şi conflictele erupând continuu. Doar în 1069 Yusuf ibn Tashufin a reuşit o comuniune între tabere, începând pentru Fes o adevărată perioadă de abundenţă şi dezvoltare.
           Chiar de la întemeiere, Fes a fost un centru prestigios al ştiinţei şi meşteşugurilor şi, graţie faimei sale care a trecut graniţele, a reuşit să reziste presiunii timpului, vicisitudinilor istoriei şi dorinţelor dinastiilor care s-au succedat. A devenit o tribună faimoasă şi un punct de trecere obligatoriu în propagarea oricărui model de gândire ideologic, ştiinţific, spiritual sau religios. Fes a căpătat repede un binemeritat nume de oraş sfânt şi rolul de lider de neînlocuit în oricare domeniu.

           Las în urmă principala poartă de acces – Bab Bou Jeloud – şi mă avânt mai departe. Folosind o hartă extrem de sumară, încerc să ajung la tanneries – vopsitoria de piei. După vreo jumătate de oră de mici urcuşuri şi coborâşuri, de cotiri în lateral şi reîntoarceri pe anumite porţiuni datorită direcţiei greşite, mă apropii de locul căutat. Îmi dau seama de asta datorită măgăruşilor încărcaţi cu piei cu care mă intersectez. Când mă izbeşte şi un miros oripilant, realizez că am ajuns la destinaţie. Un bărbat mă invită să văd totul de sus, de pe terasa magazinului său de pielărie. Urc... şi de la etaj mi se dezvăluie imaginea din orice ghid dedicat acestei ţări: într-o curte în formă de L, înghesuite între clădiri, sunt alipite sutele de bazine circulare de cărămidă în care sunt prelucrate pieile diverselor specii de animale – oi, capre, cămile şi ce o mai fi... Deşi este o zi de duminică şi e abia trecut de ora 8, activitatea este în toi. Într-o lăture câţiva bărbaţi rad resturile de grăsime de pe piei. Majoritatea însă introduc sau scot pieile din bazinele ce conţin soluţii pentru diversele etape ale prelucrării sau din bazinele cu vopsea. Pentru asta lucrează cufundaţi cu picioarele în aceste lichide, cu siguranţă de o oarecare toxicitate.

deschide


deschide


deschide


deschide

           Printre ingredientele folosite la aceste amestecuri de un miros ameţitor se găsesc excremente de porumbel, urină de vacă, ulei de peşte, grăsime şi creier de animale, săruri de crom şi acid sulfuric. Doar cu mici schimbări făcute de-a lungul secolelor, la reţetele şi în modul de prelucrare, acest stil medieval de lucru duce la rezultate remarcabile, pielea marocană fiind considerată una dintre cele mai de calitate din lume.
           Aveam să mă conving de aceasta în magazinul de pe terasa căruia am fotografiat şi i-am urmărit la lucru pe cei de jos. Am fost invitat să încerc câteva geci, toate de o fineţe deosebită. Propietarul a ţinut vreo zece secunde flacăra unei brichete, lipită de pielea unei haine, dovedindu-mi că nu se depreciează şi nu elimină nici un miros care să trădeze o prelucrare puternică cu chimicale, totul făcându-se cât mai natural. În cele din urmă abia am scăpat fără a cumpăra ceva... măcar un portofel sau o curea. Am lăsat totuşi 60 dirhami – vreo 8 $ – pentru deranjul creat, pentru oportunitatea de a fotografia şi mi-am văzut mai departe de drum...

           Intru din nou în labirintul medinei. Clădirile înghesuite pe 2-3 nivele lasă loc de cel mult doi metri lăţime străduţelor şi pasajelor de trecere. Sunt însă multe locuri prin care abia se poate strecura un om. Umbra zidurilor este benefică, scăpându-te de dogoarea soarelui arzător ce ridică temperaura aerului aproape de 40 grade Celsius.


deschide

           Locul este atât un spaţiu de locuit cât şi unul comercial. Produsele de artizanat din lemn, piele, metal, ceramică sau piatră, ţesături şi carpete, agăţate pe ziduri sau înşirate pe caldarâm te îmbie să calci pragul micilor magazine. Dacă nu priveşti mărfurile prea insistent, eşti lăsat în pace. Dar dacă te opreşti din drum şi începi să cercetezi oferta, comercianţii îşi intră în rol. Îţi etalează ceea ce au la vânzare, te vrăjesc cu tot felul de „poveşti” despre raritatea, ineditul şi calitatea articolelor, după care începe târguiala. În Maroc este o insultă să NU te târguieşti. Ţi se spune un preţ pe care tu îl scazi pănâ la o treime. Începe negocierea ajungându-se în final la o medie, astfel ca fiecare parte să fie mulţumită.
           Locurile mai dosite, prin micile curţi spre care te duc nenumărate ganguri, sunt destinate în mare parte comerţului en-gros.
           Datorită acestei bogăţii de mărfuri cât şi atracţiei medinei, străduţele de pe aici sunt asaltate zilnic de către mii de localnici şi turişti. Marocani, grupuri de străini mergând încolonaţi în urma vreunui ghid sau turişti răzleţi ca mine, se constituie într-o viermuială continuă.

deschide
           În micile piaţete constituite în câteva dintre intersecţiile căilor principale, ai ocazia să bei şi să mănânci câteceva. În modeste localuri poţi lua un ceai tradiţional cu mentă, o cafea sau sucuri naturale stoarse pe loc. Flămând de atâta preumblare îţi poţi bucura stomacul cu fructe uscate, cu tot felul de fursecuri şi baclavale, cu o gamă variată de frigărui şi khebaburi, iaurturi simple şi shakeuri sau poţi servi vreo mâncare gătită.
           Urcând pe terasa unui restaurant puţin mai select, vreau să încerc ceva specific marocan. Din oferta variată de bucate, aleg tajine. Este o combinaţie de legume, fructe, nuci şi carne. Sunt gătite încet pe jăratec, într-un blid acoperit cu un capac conic, ambele de lut. După vreo jumătate de oră de aşteptare, când sunt servit şi chelnerul saltă capacul, mâncarea încă mai fierbe. Doar adulmecând mirosul îmbietor, mai aştept puţin până să-mi pot linge degetele. O fac însă după câteva minute, când încep să mânânc cu mâna, conform obiceiului localnicilor. Ajutându-mă de bucăţele de pâine, strâng tot ce mi s-a pus înainte-mi.


deschide

           La final, savurând un păhărel de cafea puternic aromată, mă gândesc ce mai am de făcut în Fes. Pe lângă noile „descoperiri” ce cu siguranţă urmează în medina, vreau să vizitez medersa Bou-Inania, muzeul Nejjarine şi mormântul lui Merenid aflat pe un deal de unde pot avea o panoramă asupra întregii părţi vechi a oraşului. Dar mintea începe deja să-mi zboare ceva mai departe, peste dunele de nisip ale ergului Chebbi – următoarea mea destinaţie...
deschide